1 Iunie – De ieri, inspre azi. La multi ani, copii!

Nostalgia este o stare care nu cere voie, pentru a se instala. Ti se strecoara in suflet, cu parsivitate, chiar cand o inghititura de cafea calda se straduie sa te convinga ca traiesti un moment de apoteotica incantare.M-am asezat la birou, am luat doua coli si un pix, convinsa fiind ca am sa scriu un articol despre cum societatea de azi ii sarbatoreste pe copii doar pe 1 Iunie. Ei bine…imi dau seama, pentru a nu stiu cata oara, ca am dreptate atunci cand zic ca, de fapt, un om nu trebuie sa aiba convingeri. Eu am una: ca nu am convingeri.Deci, in loc sa scriu despre ceea ce aveam in minte, m-am trezit ca alunec in timp, catre perioada in care o fetita cu parul castaniu, prins in doua cozi groase, impletite, mergea catre scoala. De mana cu bunica ei. Si, daca lacrimile nu mi-ar ineca, acum, privirea, poate ca as zambi acelei imagini.Ce as fi dispusa sa dau, pentru a putea redeveni acea fetita? Pentru a retrai cateva clipe din perioada pe care o numim cu totii copilarie? Ce as fi dispusa sa fac, pentru a-mi revedea cei trei bunici, trecuti, acum, din aceasta lume (Dumnezeu tina langa mine, cat mai mult, pe cea care ma ducea de mana la scoala!)? Pentru a-mi scrie, zi de zi, temele, sub privirea serioasa a bunicii sau a bunicului? Pentru a coase pe etamina portia de „cruciulite”, inainte de a merge afara, la joaca? Pentru a-mi imagina ca iedera din spatele dispensarului este floarea carnivora…(na, ca nu-mi pot aminti acum numele ei! Ba da, Adela!) dintr-un film care ne-a impresionat pe noi, fetitele de acum mai bine de 20 de ani? Pentru a transforma bobocii de trandafir (ufff!) in rujuri, orice inel, in inelul Arabelei, orice nuielusa mladioasa, in bagheta fermecata a vreunei zane?Am fost un copil fericit! Cu o familie iubitoare, inteleapta, care a inteles ca grijile de zi cu zi, micile certuri ale adultilor sau lipsa banilor sunt chestiuni care nu au de ce sa umbreasca soarele ce ar trebui sa lumineze, ca-n Rai, chipul senin al unui copil. E suficienta vreme pentru incruntare…S-au sadit in mine „seminte”. Care pareau ca au incoltit gresit, ca au dat nastere la plante cu frunze anapoda. Cred ca s-a dovedit ca nu semintele erau prost alese sau asezate cum nu trebuie. De vina ar fi ploile care m-au udat. Numai ca semintele acelea au fost capabile sa lupte, sa-si respecte natura si plantatorii.Oare pe cine ar interesa ce fel de copilarie am avut eu? Nu stiu… Prin curgerea cuvintelor pe foaie s-au strecurat – doar mintea mea – ganduri catre copiii zilelor noastre. Copii suspendati intre varste, lasati sa creasca alaturi de „masini” (televizoare, computere), lipsiti de mangaierea mamei-plecate, pentru cativa banuti, in „neagra strainatate”. Copii invatati ca, daca vrei sa fii „cineva”, trebuie sa ai bani. Nu conteaza cum ii obtii. Copii care au inlocuit jocurile „de-a mama si de-a tata”, „de-a doctorul”, „de-a magazinul” cu jocuri mustind de violenta. Copii care isi urla surd – stiu ca suna…paradoxal-neputinta -, lovind tot ce le iese in cale, din cauza ca nu pot spune tatalui ca nepasarea si, mai rau, agresivitatea lui ii strivesc sufletul mai rau decat trupul.Pentru ca nici eu nu-mi pot urla la nesfarsit durerea si neputinta, trebuind sa inchei, cumva si candva, plangerea, voi incerca sa ma opresc. O oprire cam abrupta. Ca si prapastia pe care o vad cascandu-se intre Raiul care ar trebui sa fie copilaria si negura in care se zbat multi dintre copiii nostri, azi. Daca nu vom iubi, daca nu ii vom iubi, daca nu vom sadi samanta Iubirii in sufletelele asteptande ale micutilor, prapastia se va deschide definitiv. Ca o capcana care nu-ti da sanse de scapare.In final, din suflet spun – eu, un copil mare – adultilor de oriunde „Atentie la sufletele copiilor!” , iar lor, „sarbatoritilor”, un incarcat de dragoste si de proprie nostalgie, „La multi ani, copii!”.