Adrian Paunescu despre iubita sa, Elena Grecescu: Dragostea noastra se adauga terapeutic tratamentului cu medicamentul

Poetul Adrian Paunescu povesteste, intr-una dintre scrierile sale publicata in Jurnalul National, despre dragostea pe care a avut-o cu profesoara de franceza Elena Grecescu, cea careia i-a salvat viata.A cunoscut-o la Lugoj, intr-o seara a ploioasa a anului 1978. Venise la Adrian Paunescu sa-i ceara un autograf, insa l-a impresionat pe poet cu frumusetea sa. Cand Adrian a privit-o in ochi si i-a spus ca este foarte frumoasa, Elena i-a cerut ajutorul, agatandu-se de unul dintre medicii pe care Paunescu ii cunoastea si sprijinea in Capitala. Era vorba despre medicul Mihai Leontopol.A luat-o cu el la Bucuresti si acolo a ramas pentru totdeauna. A fost tratata de Leontopol, dar si de insusi Adrian Paunescu, cu iubirea sa. Chiar el marturiseste in Viata lui Adrian Paunescu , fragment publicat in Jurnalul National, ca dragostea noastra se adauga terapeutic tratamentului cu medicamentul L . Mai departe, Paunescu continua cu o nuantare de regret: Elena s-a incapatanat sa traiasca. Si a trait. Sunt absolut convins ca ar fi trait si azi daca nu ne desparteam si daca ar fi putut gasi undeva medicamentul cu care Mihai Leontopol i-a dat aproape 20 de ani de viata .Iata fragmentul din Viata lui Adrian Paunescu publicat in Jurnalul National din aprilie 2010: Extraordinara a fost, in plan medical si uman, performanta lui Leontopol in salvarea vietii tinerei femei bolnave de Hatkin, Elena Grecescu, profesoara de limba franceza, din Lugoj, pe care am intalnit-o intr-o seara ploioasa a anului 1978, pe cand dadeam autografe pe o carte a mea, si Elena s-a desprins dintre oamenii veseli ai acelui hol de Casa de Cultura, a venit la mine, eu am ridicat ochii si i-am spus: Esti foarte frumoasa , si ea mi-a raspuns: Sunt foarte bolnava .Niciodata nu mi-a iesit nimic durabil daca am amanat decizia sau am fragmentat-o. I-am spus: Bine, si ce pot eu sa fac pentru dumneata? . Sa ma ajuti sa ajung la Bucuresti, la unul din medicii pe care ii sustineti si ii incurajati in revista Flacara, pentru descoperirile lor in lupta impotriva cancerului. Mi-a aratat gatul ei, era ars tot, din unele zone ale capului ii cazuse parul. Mi-a spus ca a cerut o audienta la primul-secretar al municipiului Lugoj, mi se pare ca se numea Sarbu (nu insist, nu-l acuz, doar consemnez faptul) si ca respectivul activist a ridicat din umeri si i-a spus: Si ce sa-ti fac eu? Iti recomand aeroterapie pe malul Timisului . Si a lasat-o asa, sa traga aer in piept, intr-o camera inchiriata a unui bloc din marginea Lugojului.Parintii Elenei, oameni foarte la locul lor, bolnavi si ei, erau dascali pensionari la Recas. I-am zis atunci tinerei femei bolnave: Daca vrei cu adevarat sa ai o sansa, mergi imediat cu mine la Bucuresti . Nu eram insurat. Divortasem de cativa ani. Iubeam totusi o femeie, Ioana, si frumoasa, si sanatoasa, si devreme-acasa. Si, in plus, Ioana era din satul meu. Inceputul dragostei noastre o gasise fecioara. Statea cu mine, era harnica si incepuse sa-si descopere, cu ajutorul meu, o vocatie literara autentica. Ne intelegeam bine. Aproape ca ne-am fi putut casatori.

Aparitia Elenei a
fost o surpriza si pentru mine, ca sa nu mai vorbesc despre cei din jurul meu.
Cred ca numai tata, care nu se prea impaca el cu gandul ca as putea ramane cu o
fata din Barca, se bucura de aparitia Elenei, desi il intriga dragostea mea
pentru o bolnava incurabila. El chiar mi-a spus: Ba, baiete, esti un mare
narod. De obicei, in situatii de-astea, daca sunt impreuna, oamenii bolnavi se
despart. Necazuri iti trebuie tie? Faci cum crezi, ca niciodata nu m-ai
ascultat .

A doua zi plecam cu Elena spre Bucuresti. I-am gasit repede o gazda, in Strada
Dristor. L-am trimis pe colegul meu Nicolae Grigore Marasanu cu ea in cartierul
Pipera, la descoperitorul Nicolae Ionescu Dambovita, care facea serodiagnostic.
Tratamente, Ionescu Dambovita nu facea, ca n-avea unde. Se incapatanase si
conducerea Capitalei sa nu-i puna gaze (in blocul pe care – atentie! – Nicolae
Ceausescu, marele comunist i-l deznationalizase, in Strada Virgiliu) si se incapatanase
si el, Ionescu Dambovita, sa nu trateze pe nimeni pana cand nu e gata clinica.

Grigore Marasanu a
venit cu teribilul rezultat: cancer de gradul 3-4. Adica, final urgent si sigur. Elena era condamnata
la moarte. Ionescu Dambovita nici nu voia sa auda de eventualitatea unui
tratament. El spunea, si cred ca avea dreptate, ca metoda Ionescu Dambovita
presupune existenta unor bai, care aduse la 1000 C, in nu stiu ce conditii,
scot cancerul din om. Incredibil, dar cred ca era adevarat. Am cunoscut si
cazuri rezolvate fericit de chimistul cu cizme de cauciuc, din Pipera.

M-am adresat atunci, in disperare, lui Mihai Leontopol. Intre timp, iubita mea
Ioana incepuse sa simta ca s-a intamplat ceva cu mine si sa ma chinuiasca, bineinteles,
chinuindu-se mai tare ea. Intr-o noapte, nu stiu ce a facut, ce n-a facut, dar am gasit-o in hol, in
Strada Sandu Aldea 24, aproape pierduta. L-am sunat pe doctorul Florin
Dumitrescu, marele descoperitor al electronografiei, a venit, i-a luat
tensiunea, s-a uitat la mine speriat si a zis: Parca are tensiunea
zero . Injectii, panica si
despartirea.

Mi s-a parut ca e un santaj peste care n-aveam voie sa trec. Am mutat-o in micuta
garsoniera pe care, din sentimente amestecate de mare dragoste si de lucida
previziune, i-o obtinusem cu ceva timp inainte. Parca ma curenta aerul cand o
revedeam mergand la locul ei de munca, de care bineinteles ca tot eu ma
ocupasem, ca sa nu-i mai fie prea greu in lumea in care, ca de obicei, eu fusesem
locomotiva, ea fusese vagon si se invatase sa ma urmeze.

Aproape trei ani, pana cand Elena a redevenit o femeie absolut normala, ba
chiar uneori stralucitoare si impozanta, dragostea noastra se adauga terapeutic
tratamentului cu medicamentul L. Nu era usor de luat, dar Elena s-a incapatanat
sa traiasca. Si a trait. Sunt absolut convins ca ar fi trait si azi daca nu ne
desparteam si daca ar fi putut gasi undeva medicamentul cu care Mihai Leontopol
i-a dat aproape 20 de ani de viata.

Asta a fost Mihai Leontopol, omul miraculos care a facut atata bine semenilor sai
si pe care putini l-au recunoscut ca atare si l-au ajutat atunci cand a avut
nevoie. Nu l-am parasit niciodata si nu-l parasesc nici azi, cand este o
amintire.

Apropiat i-a fost doctorului Leontopol si omul care a avut inspiratia sa spuna
clipei sa stea si sa construiasca, asa cum numai el stia, o fotografie,
portretul artistic al lui Mihai Leontopol, viu si nepasator de moarte. Autorul
portretului este marele artist fotograf care a fost Aurel Mihailopol, despre
care trebuie sa mai scriu si nu in treacat. I-am dedicat lui Mihailopol un
articol numit Mihailopolis .CITESTE AICI MAI MULTE DESPRE ELENA GRECESCU, IUBITA LUI PAUNESCUSursa foto: cotidianul.ro