Amintiri, sperante, emotii si urari la inceput de an scolar

Se pare ca, pentru mine, calatoriile in trecut reprezinta „specialitatea casei”. De aceasta data, gandul mi se indreapta, in prima faza, catre anul 1993. Ma aflu la usa vecinilor din apartamentul aflat sub cel al parintilor mei. Am bratul plin de flori. Imi deschide domnul Costin, vecinul. Alaturi de dumnealui apare, repede, si doamna Costin. Le intind un buchet frumos. Ma imbratiseaza si, cu lacrimi in ochi si emotie de nedescris in cuvinte, imi spun cum, dupa ce s-au pensionat, nu au putut sta departe de scoala, la inceputurile anilor scolari. Fusesera amandoi invatatori, iar aceasta zi din an, cea care asaza semn de „start” in viata elevilor si a cadrelor didactice, are o incarcatura emotionala speciala. Cei doi batranei mi-au povestit cum ani de zile s-au strecurat in curtea scolii din apropiere, au asistat la festivitati, au lacrimat, si-au amintit, si-au dorit ca anii sa se intoarca, apoi au plecat, incetisor, catre casa. Fara flori, fara a avea in minte chipuri de copii emotionati, care privesc cercetator chipul primei invatatoare sau, plini de bucuria revederii, pe al celei care deja ii invatase sa buchiseasca, sa afle tainele calculului. Cand si cand, mai ales cand parasesc scoala si pornesc catre casa, tinand in brate buchete de flori, imi revine in minte aceasta imagine: batranii fosti invatatori, doamna si domnul Costin, stand amandoi in usa apartamentului lor urand, cu lacrimi in ochi, succes in cariera didactica unei fete de 19 ani. Anii au trecut. Au fost multe zilele in care puteam fi confundata cu o doamna proaspat casatorita, tocmai iesita de la cununia civila. Am fost admirata, poate si un pic invidiata, am impartit flori vecinelor, taximetristilor care ma ajutau sa ajung acasa cu „comoara” mea, prietenelor, ba chiar si unor doamne necunoscute pe care le-am observat privind cu jind catre frumoasele mele flori. Au ramas undeva in urma emotiile cumplite pe care le-am indurat atunci, in septembrie 1993, pe cand paseam intr-o lume despre care stiam si nu stiam ceva. O lume pe care am ajuns sa o inteleg cu adevarat si in care am ajuns sa traiesc cu o imensa placere abia dupa ce au trecut ceva ani de la momentul in care batranii mei vecini imi spuneau cat de dor le este de copii, de scoala, de inceputurile de an scolar. Am in continuare emotii. Si intrebarile. Sunt tot multe. Si sperantele. Si…indoielile. Dar bucuria creste cu fiecare an ce se adauga inca niste buchete de flori daruite de copiii mei. Caci aceasta zi importanta care aduce reintalnirea cu ai mei copii este cea care deschide inca un an in care stiu ca am sa rad, am sa ma joc, am sa lucrez cu omuletii haiosi, isteti, mereu aducatori de neprevazut, de „perle”, de bucurie. Si stiu ca, si atunci cand apar „nori” in viata mea, aceste mici si stralucitoare raze de soare sunt in stare, de cele mai multe ori fara sa stie, sa alunge negura!Din acest amalgam de amintiri, sperante, temeri, emotii … rasare, parca nechemata, o fetita cu cozi lungi, impletite. O mana se afla in cea a bunicii care a crescut-o pana la 10 ani. Cealalta mana e si ea ocupata, caci tine un buchet de crizanteme sau de carciumarese (luate, ca de cele mai multe ori, din gradina unei doamne in varsta, foarte cumsecade, prietena de-a bunicii, care locuieste in apropierea scolii din oraselul de provincie in care si-a petrecut fetita primii ani de viata). Fetita si bunica, imbracate mai mult decat ingrijit, merg catre scoala. Acolo, cea mica isi va reintalni colegii si pe Doamna ei invatatoare(numita, in mod „abuziv”, in acea perioada, „tovarasa”). Va oferi florile acelei blande fiinte, care nu a ridicat nici macar o data glasul la copiii sai si o va imbratisa. A, si-i va promite, ca intotdeauna, ca-n anul ce urmeaza va fi cuminte si nu va mai vorbi in timpul orelor!Dragi copii, parinti si cadre didactice, va doresc un an bun, cat se poate de bun! Foto: Cristina Teodoroiu / Mondo News