Caragiale – 2012, anul Caragiale in Romania

Ion Luca Caragiale este omagiat luni, 30 ianuarie, de motorul de cautare Google, la 160 de ani de la nasterea sa. Ion Luca Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman. In semn de pretuire, Ion Luca Caragiale a fost ales membru post-mortem al Academiei Romane.Anul CaragialeIn 2012 se implinesc 160 de la nasterea lui Caragiale si totodata 100 de ani de la moartea sa, motiv pentru care anul 2012 a fost desemnat Anul Caragiale in Romania. Romfilatelia introduce in circulatie o emisiune de marci postale dedicata acestui eveniment, 2012 – Anul „Caragiale“. Astfel, emisiunea de marci postale 2012 – Anul Caragiale, alcatuita dintr-un singur timbru , cu valoarea nominala de 5 lei, prezinta portretul foto al marelui maestru, la care se adauga o colita dantelata, ilustrand fragmente ale ansamblului „Caragialiana”.Alaturi de timbru si colita, emisiunea mai cuprinde un plic prima zi si o carte maxima. La toate acestea se adauga si albumul filatelic realizat intr-un tiraj de 600 de exemplare (numerotat cu rosu de la 001 la 600), echipat cu minicoala speciala de 8 timbre (2 timbre tête-bêche) cu o vinieta si manseta ilustrata tematic, insotita de plicul prima zi, echipat cu timbrul din colita si obliterat cu stampila prima zi, care este aplicata si in clar, cu folio aur.incepand cu ziua de luni, 30 ianuarie 2012, emisiunea de marci postale „2012 – Anul Caragiale”, va putea fi achizitionata de la toate magazinele Romfilatelia din Bucuresti si din tara.Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852, in satul Haimanale. In anul 1871, la propunerea lui Mihail Pascaly, Caragiale a fost numit in functia de sufleor si copist la Teatrul National din Bucuresti. Intre anii 1873 si 1875, Caragiale a fost colaborator la Revista Ghimpele unde a publicat versuri si proza, semnand cu initialele Car si Policar. Poemul Versuri publicat in Revista contemporana la 1 octombrie 1874 este semnat cu numele intreg. Intre anii 1878 si 1881 a colaborat la Timpul, alaturi de Eminescu, Ronetti-Roman si Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia intr-un act Conu Leonida fata cu reactiunea. Tot in 1878 a inceput sa frecventeze sedintele bucurestene ale Junimii, la Titu Maiorescu si sa citeasca din scrierile sale. La Iasi, a citit O noapte furtunoasa intr-una din sedintele de la Junimea. In 1879 a publicat in Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasa.In iunie 1885 si-a inceput seria articolelor literare si politice la Vointa nationala, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul In Nirvana. A colaborat cu articole politice si literare la ziarul junimist Constitutionalul, sub semnatura C. si cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin si Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentatia comediei D-ale Carnavalului, premiata la 25 ianuarie 1886 dar fluierata la premiera.Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion si Luca la revista umoristica Lumea veche. La Ziua a scris articole politice si un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literara, supliment al ziarului Epoca. In Convorbiri critice si in Timpul si-a publicat piesele de teatru. Cand Slavici si Cosbuc au inceput publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 si pana in 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevarul, Foaie interesanta, Literatura si arta romaneasca, Pagini literare. In 1896 a condus Epoca literara. Din 1899 a inceput sa publice la Lupta, Luceafarul, Romanul, Convorbiri. Din 1899 a sustinut la Universul seria de Notite critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul National, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el insusi facea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnatura Un patriot, prima parte din scrierea politica 1907.Spre deosebire de Eminescu, care vedea in gazetarie o misiune civica directa, Caragiale si-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicita a prezentarii aspectului social, sub forma ironiei, pentru indreptarea tuturor relelor.Acuzat ca ar fi plagiat Napasta dupa o piesa a scriitorului maghiar Istvan Kemeny, Caragiale s-a adresat justitiei castigand procesul, dupa care s-a mutat impreuna cu familia la Berlin.Dupa o perioada de tacere, Caragiale a publicat brosura 1907 din primavara pana’n toamna care se referea la cauzele care au dus la marile miscari taranesti din primavara lui 1907.In zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit in locuinta sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroza. Caragiale, intre critici si omagiiCat a trait, Caragiale s-a bucurat de recunoasterea operei sale, insa a primit si destule critici. Dupa moartea sa, a inceput sa fie recunoscut pentru importanta sa in dramaturgia romaneasca, piesele sale fiind jucate si apoi fiind luate ca reper in perioada comunista. Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”, spunea Titu Maiorescu.Desi Caragiale a scris doar noua piese, el este cel mai bun dramaturg roman prin faptul ca a reflectat cel mai bine realitatile, limbajul si comportamentul romanilor. Opera sa a influentat si pe alti dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.Despre opera lui CaragialeText preluat din revista Dilema Veche. Ioana Parvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE, cu 248 de reproduceri inedite, Editura Humanitas, 2011.Caragiale traia intr-o lume ca o gazeta – aceasta era concluzia Ioanei Parvulescu la capatul celor sapte eseuri din tara Miticilor (2007), in fond tot atitea plimbari critice prin padurea locurilor comune crescute in ultimul secol in jurul acestui scriitor; dar abia acum, cind revine asupra contextului epocii, Ioana Parvulescu pune punctul pe i: Caragiale si scria ca la gazeta. Se pare ca ultima contestare a lui Caragiale s-a consumat in 1935, dar nici Ibraileanu, nici Lovinescu, nici Zarifopol nu credeau ca opera sa va trece proba timpului, ca va mai putea fi inteleasa si gustata si de generatiile viitoare. De aceea, cele doua intrebari care au stat la baza reluarii acestui demers de istorie literara sint legate, prima, de reticentele contemporanilor cu privire la rezistenta operei sale, vazute ca fiind prea ancorate in realitate si efemer, scrise intr-un limbaj prea gazetaresc, aproape vulgar; a doua indreptindu-se spre lumea reala, cea care i-a servit scriitorului de model pentru opera comica. De ce a parut prea actual contemporanilor sai si, daca a fost asa, cum arata actualitatea in care traia si scria Caragiale? Doua intrebari la care nu s-a dat un raspuns multumitor, desi vorbim despre scriitorul cu cea mai lunga, mai frumoasa si mai vie posteritate din toata literatura romana. insa, ca si in cazul lui Eminescu – revendicat de catre toate formele de nationalism: ortodoxism, legionarism, protocronism si, acum, de noua dreapta; ajuns sa „sprijine“ cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau literare ale posteritatii –, nici Caragiale n-a fost scutit de suprainterpretari. Scriitor de satire la inceputul secolului trecut, precursor al absurdului imediat dupa razboi, anticipind retorica comunista sau comportamentele politice postdecembriste, Caragiale a fost adaptat, mai mult sau mai putin fortat, actualitatii artistice si ideologice a oricarei epoci. In acest indelung proces de reinterpretare si, mai ales, de supra-actualizare, nimeni nu a mai fost preocupat sa-l incadreze pe scriitor in propria epoca si sa refaca contextul acelei prime actualitati. Analizind felul in care a fost pus in scena de regizorii ultimelor decenii (Visarion, Pintilie, Tocilescu, Maniutiu), Nicolae Manolescu se arata si el, acum citiva ani, oarecum dezamagit de „imaginea distorsionata“ a scriitorului. Ideea de la care pleaca, asadar, Ioana Parvulescu este ca numai intelegind de ce si in ce fel parea Caragiale contemporanilor sai actual, riscant de actual, putem pricepe si rezistenta operei sale in posteritate. Or, pentru a ajunge la literatura lui, Ioana Parvulescu face „un ocol“ prin presa din vremea lui Caragiale. si nimeni nu se pricepe mai bine sa caute prin gazetele de altadata si sa extraga de acolo lucruri pline de farmec si de relevanta literara. Am spus, si cu alta ocazie, ca Ioana Parvulescu a reinventat, practic, documentarea literara, reusind sa transforme un gen academic, specializat, anost si rigid, intr-unul capabil de best-seller-uri. Putina istorie (literara), putina sociologie, studii culturale si de viata privata, subtile interpretari critice, totul scris cu umor si, mai ales, cu talent si curiozitate literara, trecind dincolo de informatie si de documente, atasindu-se de personaje cu multa intelegere – aceasta este formula cu care Ioana Parvulescu (prin cartile intoarcere in Bucurestiul interbelic si in intimitatea secolului 19) a schimbat fata istoriei literare ca gen. Asta se vede si in acest mic volum in care reuseste sa reconstituie imaginea extrem de vie si de spectaculoasa a presei din vremea lui Caragiale, care a facut el insusi gazetarie din 1873 pina in 1911. Demonstratia faptului ca temele din comediile si schitele lui sint strict inspirate de ziar, scrise ca la ziar si, uneori, publicate in ziar se impune cu fiecare pagina in care textul este insotit cu decupaje din presa vremii: „jurnalele reproduc pe larg procese: pledoariile procurorului si aparatorului, cuvintul acuzatilor, detaliilor“, „discursurile politice sint date in cele mai mici amanunte, cu tot cu intreruperile si replicile din sala“, „carnavalul e tot o tema de gazeta“, „jurnalistul tip Rica Venturiano, Catavencu sau Caracudi e noul personaj creat de gazete“ „telegramele si «depesile» sint, la rindul lor, materia prima a ziarelor; bacalaureatul si problemele lui sint reluate de presa in fiecare an“ etc. (Unul dintre cele mai neasteptate exemple este legat de schita „Bùbico“: o istorie asemanatoare, preluata din presa vremii, apare si in Idiotul lui Dostoievski.) Punind fata in fata o pagina de „informatiuni“ din Constitutionalul cu o pagina din schita „Reportaj“, se vede clar cum exprimarile, cliseele, titlurile, numele sint, toate, gazetaresti, cum materia prima a literaturii lui Caragiale este imprumutata/selectata toata, in detaliu, din ziare. Odata demonstratia fiind facuta, Ioana Parvulescu subliniaza, mai intii, originalitatea scriitorului de a inventa si de a paria pe o formula literara atit de radicala, care fireste ca i-a nedumerit pe contemporani: „Curajul sau artistic mi se pare urias, dincolo de faptul ca presa chiar a fost si a fost socotita, de la inceput, un loc destul de dubios; intr-o epoca in care avangarda nu se vedea si manifestele ei nu aparusera, intr-o epoca in care chiar si poezia isi permitea putine iesiri peste granita literarului traditional admis, Caragiale largeste, ca nimeni altul, limitele esteticului, incluzind in literatura tot ce altii socoteau exclus. Alege cu grija cuvintul cel mai tocit, cel mai uzat de presa, in timp ce un poet ca Eminescu sau un critic ca Maiorescu, iar mai tirziu chiar fiul lui Caragiale, Mateiu, fac tocmai dimpotriva: evita cu grija vorbele tocite, aleg din «arhiva» vorba rara.“ insa ideea de a folosi materia din gazete n-ar fi fost de-ajuns, si Ioana Parvulescu insista pe felul, pe geniul artistic cu care scriitorul a stiut ce anume sa aleaga, cum sa sublimeze artistic un asemenea material, oferind astfel si raspunsul intrebarilor de la inceput: „Formula lui Caragiale, arta lui poetica, este ziarul. Opera sa comica este scrisa pe hirtie de ziar, alcatuieste o mare gazeta cu toate defectele presei vremii, adunate laolalta. Asadar: exista o realitate care era deformata in buna masura de gazetele epocii. Aceste gazete sint deformate inca o data, artistic, de Caragiale. Raspunsul la cele doua intrebari de plecare, despre rezistenta operei comice a lui Caragiale si despre lumea reala contemporana lui, este unul singur: ziarul. Asa se explica totul. Pe de o parte, ca efemeride, ca «momente», gazetele dau o anume dreptate celor care simteau in schite o actualitate trecatoare; pe de alta parte, ele explica de ce «lumea lui Caragiale», adica modelul real al personajelor lui si al vietii lor, era si, mai ales, nu era la fel ca-n opera lui.Imediatul e ajustat ziaristic de confratii gazetari, iar ziaristica e aranjata estetic de Caragiale… Lumea din vremea lui Caragiale este, asadar, dublu prelucrata: o prima «mistificare» o fac ziaristii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har si haz. Indaratul fiecarei intimplari si al fiecarui personaj caragialesc sta un gazetar care pindeste si ia notite, iar indaratul fiecarui gazetar sta scriitorul Caragiale.“Frumusetea (si meritul) demonstratiei Ioanei Parvulescu este faptul ca face vizibil, inclusiv cu ajutorul celor peste doua sute de reproduceri, ceea ce era, de fapt, mult prea la vedere pentru a atrage atentia. Numerosi critici si istorici literari au intuit sau observat dimensiunea gazetareasca a literaturii lui Caragiale, dar nici unul n-a reusit (nici macar Ioana Parvulescu insasi, din prima incercare) sa mearga pina la capat si sa formuleze simplitatea de geniu a artei sale si, mai ales, sa-i dezlege „misterul“ actualitatii mereu innoite a operei comice. Asta este insa o ironie demna de Caragiale. Foto: Mondo News