De Ziua Mondiala a Educatorului: farame care alcatuiesc fericirea unui dascal

Sunt zile in care evit sa le numar pe cele ramase pana la data in care primesc salariul. Sunt zile in care ma intreb cui as putea sa-i mai cer niste bani cu imprumut. Sunt zile in care imi vine sa arunc computerul si sa fug departe de ecranul pe care apar, puricoase si nesuferite, cuvintele pe care le scriu pentru cine-stie-ce document scolar (categoria „Hartogaraie mai mult sau mai putin importanta”). Sunt zile in care ma intreb daca sa ma incalt cu pantofi sau cu ghete, pentru a nu ma uda la picioare, in drumul catre scoala. Sunt zile in care nu reusesc sa inteleg de ce nu am putut gestiona o „situatie de criza”, in care am ridicat tonul in mai multe randuri … mai mult din cauza unei stari de nemultumire personala. Sunt zile in care imi pun mareata intrebare: „De ce, pentru Dumnezeu, am ales sa ma fac invatatoare?”.Sunt foarte multe zilele in care gandesc, intens, fiecare exercitiu din fisa pe care o pregatesc, incercand sa pun cat mai mult la contributie creierasele copiilor mei. Sunt foarte multe zilele in care zambesc fiselor completate sau testelor, caci de acolo se ivesc, mandre, raspunsuri corecte, idei interesante, desene haioase. Ma mai si cert cu acele hartii scrise de manute de copii, caci se strecoara si greseli uracioase. „Ufff, nu v-am zis, mai, ca se pune virgula dupa cuvantul care arata cui ne adresam?!”. Sunt zilele acelea in care copiii mei au stiut ca literele ingrosate se mai numesc si „bolduite”, iar cele inclinate, „italice”.Sunt si zilele in care Ionut, un pusti mai „pus pe rele”, cere scuze unui coleg pe care l-a lovit. Sunt si acele zile in care fetele mele sesizeaza greselutele pe care le plasez-intentionat-in vorbirea mea. „Ati facut asa o cacofonie, doamna!”, imi spune Nico, mandra de faptul ca „m-a prins cu mata-n sac”. Sunt zilele in care Cata si Ami se imbufneaza, atunci cand le trimit „fuguta” acasa, fara sa ne mai pupam de „la revedere” si imi promit ele, pe un ton aparent amenintator, ca „se reporteaza pupicurile”. Sunt zilele in care Stefania imi explica, articuland apasat fiecare cuvant, ca este roz catelul pe care l-a pictat pentru ca „E o lume imaginara, doamna!”, cele in care Steffi ma uimeste cu modul in care vede lucrurile, atunci cand deseneaza, cele in care toti copiii muncesc, cu seriozitate, la cine-stie-ce proiect de grup, dandu-si cu parerea, venind cu idei luminate, apoi cele in care exercitiile si problemele de la „mate” se rezolva, parca, singure, dornice sa ajunga la catedra, pentru a fi corectate si pentru a primi o lauda cel care s-a luptat cu ele.Sunt zilele in care copiii mei inteleg ca munca in echipa este aidoma muncii la o panza de paianjen: daca cineva nu tine firul, panza se strica. Sunt zilele in care micutii mei de clasa a III-a reusesc sa vada care este diferenta dintre „om” si „Om”. Sunt zilele in care cate un melc care-si da obstescul sfarsit in curtea scolii este ingropat „crestineste”, cu cruce si cu flori la mormant. Sunt, apoi, acele zile minunate in care nu trec neobservate o schimbare a „look-ului” meu , aparitia vreunei posete noi sau a vreunui pandativ care nu le era cunoscut copiilor, precum si zilele in care mi se spune-sau chiar mi se declara in scris-ca sunt „cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai glumeata, cea mai buna, cea mai prietenoasa, cea mai in pas cu moda dintre invatatoare si, de ce nu, din lumea intreaga”.Si este si ziua de azi, cand o fetita ce doreste sa devina invatatoare mi-a spus asa: „Doamna, eu consider ca a-i ajuta pe copii sa invete este un Dar de la Dumnezeu!”. Odata cu lacrimile care mi-au umplut, brusc, ochii, a venit lamurirea de care, probabil, am nevoie in zilele in care ma intreb de ce nu am gasit altceva de facut pe lumea asta: pentru ca trebuia sa merg pe drumul pe care am gasit un Dar de la Dumnezeu.La multi ani, dascali ai lumii! La multi ani … in care sa realizati ca ati primit un Dar!