Dragobetele, sarbatoarea iubirii in stilul dulce romanesc

Astazi se sarbatoreste Dragobetele si se iubeste in stilul dulce romanesc. Fiul Babei Dochia, Dragobetele, este sarbatoarea traditionala romaneasca. Ziua de 24 februarie insemna pentru omul arhaic inceputul primaverii, ziua cand natura se trezeste, ursul iese din barlog, pasarile isi cauta cuiburi, iar omul trebui sa participe si el la bucuria naturii. Dragobetele este protectorul iubirii si se spune ca cei care se intalnesc astazi se vor iubi tot anul. Dragobetele este si prima zi dintr-o scurta perioada (24 februarie – 9 martie) de dominatie a femeii, reminiscenta din cultura arhaica a matriarhatului, restul anului – incepand cu 10 martie (sfarsitul Babelor si inceputul zilelor Mosilor) pana la Dragobetele urmator – stand sub semnul patriarhatului. Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizeaza unul dintre cele mai importante mituri romanesti. Exista multe variante ale acestui mit, al carui nume pare a proveni din calendarul bizantin, care pe 1 martie celebra Sfanta Martira Evdokia. Una din variante este varianta mitului Traian si Dochia despre care celebrul critic literar George Calinescu spunea ca este rezultatul unei intregi experiente de viata a poporului roman . Se spune ca Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a indragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlau, impreuna cu oile. Este ajutata de Maica Domnului, care o transforma impreuna cu turma sa intr-un complex de stanci.O alta varianta povesteste despre Baba Dochia ca a avut un fiu, pe numele sau Dragobete care s-a casatorit impotriva dorintei ei. Pentru a-si necaji nora, intr-o zi rece de iarna, i-a dat acesteia un ghem de lana neagra si a trimis-o la rau sa-l spele, spunandu-i sa nu se intoarca pana cand lana nu devine alba. Fata a incercat sa spele lana, dar chiar daca degetele sale au inceput sa sangereze, culoarea lanii ramanea tot neagra. De disperare, pentru ca nu se putea intoarce acasa la sotul iubit, a inceput sa planga. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a aparut in cale si i-a dat o floare rosie, spunandu-i sa spele lana cu ea. Multumindu-i, fata a pus floarea in apa, a spalat lana si a constatat cu uimire ca lana s-a albit. Fericita ca a reusit sa duca la bun sfarsit aceasta sarcina grea, si-a indreptat pasii spre casa, dar nu a fost primita bine, din contra, soacra sa auzind povestea fetei, a acuzat-o ca Martisor (asa ii spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. Dupa aceasta intamplare, Dochia a pornit impreuna cu turma sa spre munte, fiind convinsa ca primavara venise deja, altfel de unde ar fi putut Martisor sa aiba floarea? Pe parcursul calatoriei sale, si-a scos, rand pe rand, cele douasprezece cojoace pe care le purta, pana a ramas fara niciunul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cat de frumos fusese la inceputul zilei, pe atat de urat se facuse acum. Ningea si totul incepuse sa inghete. Dochia a inghetat impreuna cu oile sale, transformandu-se, conform legendei, in stana de piatra. Rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si sunt o marturie vie a acestui mit romanesc.Entitate magica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferentiaza de blajinitatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat chipes, un neastamparat si un navalnic. Initial, Dragobete era o divinitate din panteonul balcanic, un zeu al fertilitatii, fecunditatii, senzualitatii si al dragostei. Sarbatoarea dateaza, deci, dinaintea aparitiei crestinismului si are la origine credinte si ritualuri traco-getice si orientale. In mitologia dacilor, Dragobete era zeul care oficia in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un petitor si un nas al animalelor, romanii au transfigurat Dragobetele in protectorul iubirii celor care se intalnesc in ziua de Dragobete, iubire care tine tot anul, asa cum si pasarile se logodesc in aceasta zi.In aceasta zi, satele romanesti rasunau de veselia tinerilor si de zicala : Dragobetele saruta fetele. Sunt multe credintele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea ca cine participa la aceasta sarbatoare, avea sa fie ferit de bolile anului, si mai ales de febra, si ca Dragobetele ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. Imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci, flori de primavara. In padure, in jurul focurilor aprinse, tinerii baieti si fete stateau de vorba. Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi in diverse farmece de dragoste. In sudul Romaniei, in Mehedinti, fata se intorcea in sat alergand, obicei numit zburatorit, urmarita de cate un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunti se mai pregatesc pentru toamna.O alta traditie spune ca Dragobetele a fost transformat intr-o buruiana, numita Navalnic, de Maica Precista, dupa ce nesabuitul a indraznit sa ii incurce si ei cararile.Nici oamenii mai in varsta nu stateau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua in care trebuiau sa aiba grija de toate orataniile din ograda, dar si de pasarile cerului. In aceasta zi nu se sacrificau animale, pentru ca astfel s-ar fi stricat rostul imperecherilor. Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat, pentru a fi dragastoase tot anul. Fetele mari strangeau de cu seara ultimile ramasite de zapada, numita zapada zanelor, iar apa topita din omat era folosita pe parcursul anului pentru infrumusetare si pentru diferite descantece de dragoste.