Eugene Ionesco isi traieste marea aventura contra-istorica, razboindu-se cu tatal

Patimas pana la opozitia fata de lumea asa cum ne-o dau altii si pana la imbratisarea cu lumea in care incape micul paradis al fiecaruia, vesnic nefericit cum il numea Cioran, traind lucid spaima mortii si revolta fata de Romania, tara tatalui , Ionesco ramane marele denuntator al totalitarismului. N-ajung sa-mi explic cum am putut accepta sa ajung sa am treizeci, trezeci si cinci de ani, treizeci si sase de ani. Nu inteleg cum am putut sa ma impiedic sa nu incerc sa impiedic aceasta catastrofa. (…) Unde a putut, asadar, sa dispara cel care eram (…)? , isi incepea Ionesco marea rafuiala a vietii lui, cea cu timpul masurat cu precizia unui ceasornicar, care te plaseaza din capul locului intre nastere si moarte.Nelinistit, atras de marea aventura a existentialismului secolului trecut, dar niciodata sedus de aventura totalitara a istoriei, a carei isterie l-a aruncat intr-un joc al opozitiei, in orice conditii, fata de orice autoritate impusa, Ionesco a dat o lectie timpului obiectiv care il angoasa, stiind sa iasa din logica lui cu o strategie careia nicio autoritate nu avea ce sa-i opuna: ironizarea istoriei, luarea in raspar a sensului impus, reducerea la absurd a puterii. Impotriva tuturor, ma voi apara. Sunt ultimul om, asa voi ramane pana la final. Nu capitulez! , aceasta este, probabil, una dintre replicile lui Ionesco care au facut contra-istoria, dar si raspusnul final pe care dramaturgul l-a dat totalitarimului, prin vocea lui Béranger ( Rinocerii ).Impotriva patriei tatalui, fara de care viata lui ar fi avut alta miza Tot ceea ce am facut, intr-un fel impotriva lui am facut. Am publicat pamflete impotriva patriei lui (nu suport cuvantul patrie, fiindca semnifica tara tatei …). Tatal meu n-a fost un oportunist constient, el credea in autoritate. Respecta statul. Credea in stat oricare ar fi fost el. Pentru el, orice opozitie se insela. Pentru mine, opozitia avea dreptate ( Prezent trecut, trecut prezent ). Dincolo de marile deprimari ale dramaturgului, creionate cu simtul psihologic al prietenului Cioran, dincolo de nefericirea organica care il facea sa creada ca este fericit doar atunci cand bea, aventura lui Ionesco a inceput odata cu figura tatalui si a tarii care isi crescuse in asa fel cetatenii, incat relatia lor cu patria se numea supunere.Eugène Ionesco s-a nascut pe 26 noiembrie 1909 (13 noiembrie, dupa calendarul gregorian), la Slatina. Purta numele tatalui (Eugen Ionescu), jurist roman. Mama sa, Marie-Thérèse Ipcar, s-a convertit la ortodoxism, iar Eugène va ramane ortodox practicant pana la moarte, dincolo de cautarile si indoielile metafizice care ii arcuiesc opera. Putin dupa nasterea lui, familia se muta la Paris, unde se nasc cei doi frati, Marilina si Mircea, acesta din urma murind la 18 luni, din cauza unei meningite. In 1916, tatal revine la Bucuresti, chiar in momentul in care Romania intra in razboi, iar familia ramane in Franta. Sanatatea lui Eugène este fragila, iar mama il muta la pensiunea de la tara La Chapelle Anthenaise , unde ramane, impreuna cu sora lui, pana in 1919. In scrierile de mai tarziu, aceasta este perioada de mare reverie si serenitate din viata dramaturgului, paradisul meu pierdut , cum, proustian, il numea.La revenirea la Paris, intr-un apartament sumbru de pe strada Avre, scrie prima piesa eroica in doua acte (32 de pagini de caiet de scoala) si un scenariu de comedie, ambele pierdute. In 1917, tatal lui se recasatoreste si devine inspector general in Bucuresti. Inconsecventa politica sau ami degraba lipsa unui ideal intim va fi marele repros pe care Ionesco il aduce tatalui: se descurcase mereu, trecand fie de partea lui Averesescu, fie de ce a lui Codreanu ori a comunistilor, pentre ca pentru el, puterea avea intotdeauna dreptate. In 1922, Thérèse, lipsita de posibilitati financiare, ii trimite pe Eugène si pe Marilina in Romania. Eugène Ionesco invata romana la colegiul Sf. Sava si de aici incolo drumul lui va fi marcat de trauma Romaniei, dee care, chiar daca nu si-a asumat-o niciodata ca propria tara, aceasta fiind Franta, nu s-a putut desparti.In 1928, debuteaza ca poet in revista Bilete de papagal, faimoasa pentru formatul ei mic. Primul articol, despre Ilarie Voronca, ii apare in 1930, in revista Zodiac. Un an mai tarziu scrie Elegii pentru fiinte mici, poeme dedicate mamei sale. Intre 1928 si 1935, scrie articole in presa vremii: Vremea, Azi, Floarea de foc, Viata literara, Critica, Fapta.In 1934 ii apare Nu, un volum de eseuri contestatare care provoaca un scandal de proportii in lumea literara romaneasca, mai ales din cauza sarcasmului si a vervei contra tiparelor consacrate ale culturii romane: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu. Volumul primeste insa premiul Fundatiei Regale, acordat de un juriu prezidat de Tudor Vianu.Pe 8 iulie 1936 se casatoreste cu Rodica Burileanu. Lucreza ca profesor de franceza la Cernavoda, apoi la seminarul ortodox de la Curtea de Arges si la cel central din Bucuresti. Intre 1937 si 1938,scrie rubrica de critica din revista Facla. In 1938 obtine o bursa la Paris pentru teza niciodata terminata Tema pacatului si tema mortii in poezia franceza de dupa Baudelaire . La Paris se apleaca asupra existentialismului si a filosofiei crestine: ii studiaza pe Mounier, Berdiaev, Jacques Maritain, Gabriel Marcel.La declararea celui de-al doilea razboi mondial, revine in Romania, unde lucreaza ca profesor de franceza la colegiul Sf. Sava, dar se intoarce in Franta, dupa cateva tentative esuate, in 1942, impreuna cu sotia. Traduce si prefateaza Urcan bartanul de Pavel Dan. Este numit la serviciile culturale ale Legatiei regale a Romaniei la Vichy. In 1944 i se naste singurul copil, Marie-France. Intre 1945 si 1949 traduce operele poetului roman Urmuz, unul dintre precursorii suprarealismului si a literaturii absurdului. Tatal moare in noimbrie 1848, an in care incepe sa crie Cantareata cheala , pusa in scena de Nicolas Bataille, pe 11 mai 1950, la Théatre des Noctambules, fara a fi un succes. Ionesco ii frecventeaza pe Breton, Buñuel, Adamov si Mircea Eliade, in acelasi an primind cetatenia franceza.Pe 4 august 1950, joaca in Demonii lui Dostoievski, pus in scena de acelasi Nicolas Bataille. Adera la aventura nihilismului, la Colegiul de Patafizica, alaturi de Boris Vian, Raymond Queneau, Jacques Prévert, Marcel Duchamp si Michel Leiris, in revista caruia publica numeroase texte. In 1954, Ionesco devine primul laureat al Premiului Alphonse Allais. 1958 este anul controversei londoneze unde Ionesco isi apara teatrul si viziunea asupra teatrului intr-o virulenta polemica cu criticul britanic Kenneth Tynan.Devine Cavaler Al Artelor si Literelor in 1961, iar doi ani mai tarziu primste Marele Premiu Italia pentru versiunea de balet a Lectiei . In 1963 revine la locul miraculos al copilariei lui, micul paradis pierdut , La Chapelle-Anthenaise. In 1966 primeste Marele Premiu al Théatre de la Société des Auteurs pentru intreaga opera, Premiul Brigadier pentru Setea si foamea , iar un an mai tarziu premiul Printului Pierre de Monaco si medalia Monaco, dar si Marele Premiu national pentru teatru. In 1970 este ales membru al Academiei Franceze, pe scaunul lui Jean Paulhan si devine Cavaler al Legiunii de onoare.In februarie 1989, Eugène Ionesco este spitalizat si regreta ca nu poate interveni pentru Romania, pentru a apara drepturile omului. Fiica sa citeste in locul lui rechizitoriul contra regimului comunist. La finele lunii februarie prezideaza juriul Pen Club care a decernat premiul Libertatii lui Vaclav Havel.Eugène Ionesco moare pe 28 martie 1994 la Paris si este inmormantat in rit ortodox, la cimitirul Montparnasse.Aventura totalitara a istoriei versus absurdul aventurat Ii datoram biografului lui Corneille, André Le Gall, reabilitarea lui Ionesco, acuzat virulent de derapajul de dreapta , alaturi de Eliade si Cioran. Le Gall scrie povestea unui Ionesco suferind de febra creatiei, angoasat de un regim dictatorial in care ar putea fi inchis, urand Romania pentru ca o identifica cu figura tatalui si iubind o Franta care ascundea chipul mamei adorate.Romania este identificata ca fiind tara tatalui urat , iar Franta, tara mamei adorate , in care Ionesco, un baietel impregnat de cultura franceza, rurala, catolica , vine la varsta de doi ani. Un coeur simple a lui Flaubert il invata sa iubeasca literatura, inainte ca, la 13 ani, sa se metamorfozeze intr-un tanar roman. Remarcabil este ca autorul nu se cramponeaza de cliseele care descriu generatia Eliade-Cioran-Ionesco. Mai mult, spune raspicat ca Ionesco nu a facut parte niciodata din Garda de Fier , miscare fascista la care, insa, admite ca au aderat Mircea Eliade si Emil Cioran. Am evadat din Romania in uniforma de gardian , povestea Ionesco, care traia o angoasa permanenta de a reveni intr-o Romania inchisa. Un amanunt biografic, de altfel sustinut si de Ionesco, este adus de Le Gall in sprijinul neincluderii scriitorului in miscarea legionara, si anume originile evreiesti indepartate ale acestuia.André Le Gall contureaza un portret al unui artist aproape nevrotic, osciland intre angoasa si fericirea creatiei, intre gratie si cadere , care, raspunde biograful, a devenit un clasic, al carui teatru a trecut proba timpului mai bine decat cel al lui Montherlant, Sartre sau chiar Camus, dar mai putin, totusi, decat cel al lui Becket sau Genet . Faceti deja progrese in logica! (…) Dar, si fara picioare, o pisica trebuie sa prinda soareci. Ii sta in caracter (Rinocerii) Descifrata ca parodiere si denuntare a regimului totalitar, Rinocerii pune in scena epidemia fascismului si comportamentul mimetic al maselor, unde fiecare individ se transforma in animal. Metamorfozati in rinoceri, animale devastatoare, care se deplaseaza doar in grup, indivizii isi pierd unicitatea. Cu toate ca Ionesco a refuzat sa-si priveasca piesele in grila teatrului angajat, reprosandu-i, de pilda, lui Bertolt Brecht didactismul, replicile finale ale lui Béranger, singurul care rezista mutatiei, interpeleaza spectatorul: Impotriva tuturor, ma voi apara. Sunt ultimul om, asa voi ramane pana la final. Nu capitulez! Béranger devine simbolul libertatii si, mai mult decat atat, al singularitatii opuse uniformizarii unei societati care se se masifica . Ramane singurul care gandeste pe cont propriu intr-un registru al limbajului stereotip, in care silogismele sunt formale si aberante: Toate pisicile sunt mortale. Socrate este mortal. Deci, Socrate este pisica. Prefata editiei franceze rezolva problema teatrului angajat: Se spune ca teatrul lui Ionesco este angajat; asa si este, in favoarea individului, amenintat de marginalizare cand, in ciuda vulnerabilitatilor, rezista tentatiilor pe care el insusi le-a nascut Dincolo de patima cu care il apara pe omul care se afla chez soi , care isi construieste iluzii neimpuse de mersul istoriei, Ionesco stie sa transeze, sa se plimbe nestingherit si mereu lucid printre lucruri: Nu ma duc la razboi. Ar fi un nonsens sa mor pentru nazism. Sa lupt pentru Stalin si pentru imperialismul rus? Ar fi la fel de prostesc. (…) Desigur, dreapta nu a devenit stanga. Ea nu a devenit foarte simpatica. Dar e sigur ca stanga incarneaza un spirit mai periculos, mai feroce, bantuit de nevoia tiraniei (…) (text din 1940).Foto: Cotidianul