Pentru a intelege parcursul de pana la iesirea Marii Britanii din Uniunea Europeana, prescurtat Brexit, ar fi util sa vedem cum a intrat acest stat in UE si cum a evoluat de atunci incoace.
Europa de la finele anilor 1960 era divizata in doua blocuri de liber schimb, Comunitatea Economica Europeana compusa din sase state (Franta, Germania, Italia si tarile Benelux) si Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), formata de sapte state (Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Portugalia si Elvetia).
Dupa unificarea comunitatilor europene in CEE in 1967 si perfectionarea pietei unice (era deja incheiata uniunea vamala si functiona o piata agricola comuna), prima organizatie s-a dovedit a fi mai eficienta iar membrii AELS au ajuns sa faca mai mult comert cu acest bloc compact decat intre ei. Interesant este ca tot in 1967 solicitarea Marii Britanii de aderare la CEE a fost respinsa prin veto-ul francez, impreuna cu cererile depuse de Danemarca si Irlanda.
Insularii au reaplicat in 1969 si au insistat pentru a fi primiti in UE de-abia in 1973, in cadrul primului val de aderare, impreuna cu cele doua tari AELS mentionate mai sus. In treacat fie spus, Norvegia a renuntat la candidatura pe ultima suta de metri, in urma unui referendum prin care populatia s-a opus integrarii (asa a ramas, la fel ca si Elvetia, in afara UE). Interesant este ca performanta economica a CEE a scazut in medie dupa trecerea la formula cu noua state.
Tema principala de campanie care au convins populatia sa voteze pentru iesirea din UE a fost ca apartenenta la Uniune nu a adus beneficii suficiente britanicilor.
Sursa traducere: Ziare.com
