Cum a fost convins Stalin să accepte revenirea Transilvaniei la România, în 1944

Ghiţă Popp e unul dintre acele personaje care au rămas nemeritat în bezna istoriei: s-a implicat în emanciparea românilor din Austro-Ungaria, a fost voluntar în Marele Război, a participat la Unire, a fost politician onest şi discret în interbelic, a salvat Transilvania după Dictatul de la Viena şi s-a opus comuniştilor cum a putut. După toate acestea, s-a ales cu o condamnare la zece ani de închisoare şi apoi cu domiciliu forţat în Bărăgan.

Despre Gheorghe „Ghiţă“ Popp nu prea se mai vorbeşte de vreo jumătate de veac. Cam de când a murit. L-au îngropat comuniştii şi, în democraţia postdecembristă, foarte puţini au mai ajuns la numele lui. Aşa au mers lucrurile. Totuşi, activitatea lui politică a fost esenţială în momentele cruciale ale istoriei, iar acestea nu sunt vorbe mari. S-a implicat, în linia întâi, şi în perioada premergătoare Marii Uniri, şi în interbelic, şi mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, numai că s-a numărat printre acei politicieni mai tăcuţi, rămaşi mai degrabă în umbră, care n-au făcut prima pagină a ziarelor, care nu s-au fotografiat la sindrofii simandicoase, care n-au făcut lucrul numai de ochii lumii.

Aşadar, poate că-i bine să se mai vorbească din când în când despre Ghiţă Popp, mai ales când pare că şi actualităţile o cer. „Fără niciun gând de «carier㻓 Ghiţă Popp s-a născut în familia notarului Gheorghe şi a Elenei, pe 3 ianuarie 1883, în Poiana Sărată, judeţul Trei Scaune (astăzi, satul se află în judeţul Bacău, comuna Oituz). A fost singurul băiat al familiei, având încă cinci surori, şi a ales acelaşi parcurs universitar ca tatăl său. În 1902, după ce a absolvit şcoala şi liceul în Poiana Sărată, Braşov şi Sibiu, s-a înscris la Facultatea de Drept din Budapesta.

Aici a urmat trei semestre, pe al patrulea terminându-l la Universitatea din Cluj, de unde şi-a luat şi diploma de doctor. Încă din studenţie, însă, şi-a descoperit pasiunea pentru ziaristică şi şi-a concentrat eforturile în acestă direcţie. De fapt, în acea vreme, publicistica şi activitatea pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor din Imperiul Austro-Ungar erau aproape sinonime. La început, a fost colaborator la „Tribuna poporului“ din Arad, principalul ziar de luptă pentru emanciparea românilor din Transilvania.

La vârsta de 22 de ani, a debutat în acest ziar cu articolul „Doi miniştri şi două congrese“, despre care îşi amintea într-o autobiografie: „Spre surprinderea mea, articolul a fost publicat de ziar la loc de cinste, ca prim articol, o încurajare excepţională pentru un student în anul al doilea, întrucât în Ardeal redacţiile erau sub acest raport foarte exigente. Articolul a apărut în iulie 1904 şi constituie pentru mine începutul de la care datează activitatea mea politică. De atunci, de 43 de ani, am rămas fără întrerupere în slujba aceluiaşi partid şi a aceleiaşi idei, a democraţiei naţionale româneşti. Mă mândresc că acel prim articol din «Tribuna» a avut ca subiect o comparaţie între ministrul de instrucţie al Ungariei de atunci, Berzeviczy, şi al României, Spiru Haret, şi culmina în criticarea celui dintâi şi în elogierea celui de-al doilea“.

În această perioadă a studenţiei şi a gazetăriei dure, s-a împrietenit cu Onisifor Ghibu, şi el foarte implicat în mişcările de emancipare din Ardeal şi, mai târziu, din Basarabia. Despre talentul de gazetar al lui Popp, consemna Ghibu în memoriile sale: „Prietenul meu era un om de convingeri tari, de o impresionantă inflexibilitate şi corectitudine morală, dezinteresat, fără niciun gând de «carieră», idealist pur-sânge, pe un fond realist, sănătos, gata să facă oricând, orice pentru cauzele mari ale obştei româneşti. Poseda pe lângă română, germana, ungara şi franceza. Avea un ascuţit simţ de observaţie şi de distingere şi un scris clar, energic, direct, fără cotituri şi ambiguităţi“.

Un „tânăr oţelit“

Activitatea ziaristică de la „Tribuna poporului“, unde a devenit redactor după încheierea studiilor universitare, a fost dublată de o intensă activitate politică în interiorul PNR. Prima participare însemnată la viaţa politică ardeleană a avut loc în 1906, când Ghiţă Popp a făcut propagandă printre şvabii din Banat pentru Sever Bocu. Sever Bocu a pierdut alegerile, însă în acea perioadă s-a conturat din ce în ce mai clară poziţia românilor din Ardeal faţă de Imperiul Austro-Ungar.

„În Partidul Naţional Român din Transilvania şi Banat s-a petrecut în anii următori o transformare treptată. Ar fi inexact să se afirme că vechii conducători nu nutreau în intimitatea conştiinţei lor ca scop final realizarea marelui ideal al desfacerii Transilvaniei şi Banatului de sub aripa statului maghiar milenar şi a-l uni cu mica Românie liberă. Dar posibilitatea realizării acestui ideal părea încă foarte îndepărtată.

Conducătorii României libere de atunci credeau că între perspectiva redobândirii Basarabiei, răpită în 1812 de Rusia ţaristă, şi o dezmembrare a Austro-Ungariei, părea că prima dintre aceste două perspective era mai apropiată. După moartea scontată a bătrânului împărat Franz Joseph era sigur că noul împărat Franz Ferdinand va începe o operă de reformă şi însănătoşire a monarhiei habsburgice prin transformarea ei într-o confederaţie, în care românii vor stăpâni Transilvania şi Banatul, iar după viitorul război victorios asupra Rusiei, monarhia habsburgică spera să-şi adauge şi Polonia eliberată şi Ucraina redeşteptată la conştiinţa naţională ucraineană.

Se considera chiar şi în cercurile politice ale micii Românii că ideea alipirii acestei ţări la «Marea Austrie» se va impune, dobândind realizarea României Mari, poate fără război şi fără jertfe grele. Imaginea strălucită şi ispititoare a înfăptuirii idealului naţional românesc pe această cale a stăpânit cei vreo 6-7 ani care au precedat războiului mondial. Ea a inspirat politica Partidului Naţional Ardelean şi părea că este împărtăşită de toate straturile şi grupările poporului român.

Cu toate acestea, în tineretul ardelean, format de vreo 5-6 ani sub influenţa radicalismului naţional românesc propagat de «Semănătorul», pe urmă de «Neamul Românesc» ale lui Nicolae Iorga, începuse a se constitui un curent de opoziţie nu contra acestui ideal politic, ci împotriva mentalităţii vechi a culturii ardelene, lipsită de adevăratul duh şi temperament românesc, aşa cum se manifestase în vechiul Regat. Acest curent de critică contra bătrânilor a grupat un număr de tineri condus de Ilarie Chendi, trăind la Bucureşti şi de Octavian Goga, grup care a găsit expresie în ziarul «Tribuna» de la Arad.

Eu am întipărit «Tribunei» acel spirit“, explica Ghiţă Popp prefacerile socio-politice din Ardeal în perioada dinaintea Primului Război Mondial, într-o autobiografie, citată în volumul „Ghiţă Popp, un condamnat politic în arhivele serviciilor secrete“, scris de Şerban Madgearu. Printre acei tineri despre care spunea Popp că se radicalizaseră în drumul spre idealul naţional – erau cunoscuţi şi sub denumirea de „tinerii oţeliţi“ – se numărau Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Şt.O. Iosif, Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu. În articolele pe care aceştia le semnau vorbeau tăios despre marile probleme ale românilor: despre politica de desnaţionalizare dusă de maghiari, despre legile învăţământului date de contele Apponyi care conduceau spre un proces de maghiarizare, despre dreptul românilor de a-şi alege reprezentanţii fără să fie intimidaţi de autorităţi.

În [calitatea de redactor al ziarului «Tribuna» din Arad] şi în aceea de colaborator al ziarelor «Gazeta Transilvaniei» (Braşov), «Foaia poporului» (Sibiu), «Libertatea» (Orăştie), «Românul» (Arad) şi al revistelor «Luceafărul» (Sibiu), «Viaţa românească» (Iaşi) am conştiinţa că, timp de 10 ani (1901-1914), părăsind avocatura, meserie producătoare, mi-am făcut datoria de român şi democrat, muncind neîntrerupt, muncă de zi şi noapte cu procurorul maghiar la spate până la neurastenizare, scriind contra regimului feudal al conţilor maghiari Tisza, Andrassy, Apponyi. Ghiţă Popp, memoriu către Consilul de Stat, 13 ianuarie 1967  

„Nu avem decât un singur cuvânt de ordine: «Ardealul, Ardealul, Ardealul»“

„În anul 1914, după o cură făcută pe Coasta de Azur – înainte de începerea războiului – mi-am refăcut sănătatea. După prima zi de la declararea războiului adresată Serbiei de către Austro-Ungaria, în iulie 1914, am părăsit clandestin Ungaria şi venind la Bucureşti, am publicat în «Minerva», cotidian foarte răspândit pe atunci, primul articol prin care ceream ca România să intre în acţiune alături de Franţa şi Rusia împotriva Austro-Ungariei.

În acelaşi timp am adresat Marelui Stat Major o cerere ca să fiu înscris ca voluntar în armata română, în cazul când România va merge contra Austro-Ungariei şi Germaniei“, povestea Ghiţă Popp. În primii ani ai războiului s-a ocupat, în principal, cu publicarea de articole care cereau intrarea României în război pentru Transilvania. Alături de Constantin Bucşan şi de Onisifor Ghibu a început să editeze revista săptămânală „Tribuna“, dar a colaborat şi la cotidianul „Epoca“, deschis de Goga şi Nicolae Filipescu.

„Nu-i aşa, d-le Carp?“

L-au interesat, în primul rând câteva aspecte: situaţia românilor din Austro-Ungaria, care luptau împotriva propriilor interese, şi direcţia de politică externă pe care o va adopta România. În „Tribuna“, ediţia din 21 februarie 1916, ataca viziunile germanofile ale lui P.P. Carp, care purta discuţii cu austriecii şi germanii privind beneficiile unei posibile alianţe cu România: „Cadoul consistă într-o frumoasă poveste, povestea concesiunilor ungureşti pentru românii din Ardeal, în cazul când România ar fi intrat în acţiune alături de Austro-Ungaria. Poate că nici acuma nu e prea târziu, deşi d. Carp crede că am pierdut momentul.

Noi credem că e posibil ca momentul să se întoarcă încă. Poate că Austro-Ungaria şi Germania tot vor mai avea, în cele din urmă, vreo armată rusească de învins şi poate că, obosite de gloria atâtor biruinţi, îngropate sub mormanul de lauri, ele ne vor ceda nouă cinstea de răpune această ultimă armată rusească spre a ne înfrupta şi noi din dulceaţa victoriei. Mai mult: poate că, slăbite de oboseala succeselor interminabile, ele ne vor ruga cu oarecare stăruinţă ca să primim şi Bucovina şi Basarabia şi concesiunile din Transilvania. Tot ce ne temem e că lăcomia românească va trece, în acest caz, dincolo de acele conesiuni şi, profitând de oboseala trecătoare a biruitorului, va lua şi Ardealul.

Şi ar fi prea mult, ar fi de-a dreptul o «catastrofă». Nu-i aşa, d-le Carp?“, scria Popp, cu o ironie făţişă, nedisimulată, explicând în continuare de ce nu este posibil ca românii să aibă încredere în promisiunile ungureşti. La începutul lui martie 1916, continua propaganda pentru Ardeal: „Siguranţa de viitor a statului român nu se poate răzima pe existenţa incertă şi precară a unui stat de operetă, ci pe puterea şi consolidarea lui economică şi morală. Această consolidare e însă cu neputinţă fără anexarea Ardealului.

(…) De aceia, încă odată, şi în ciuda tuturor diversiunilor ce se încearcă, nu avem decât un singur cuvânt de ordine: «Ardealul, Ardealul, Ardealul»“. Articolele militante au continuat până în vara lui 1916, când România a intrat, în sfârşit, în război de partea Antantei. Condamnat la moarte în Austro-Ungaria În perioada neutralităţii, a avut şi câteva activităţi în sfera militară: în 1914, împreună cu viitorul patriarh Miron Cristea, a condus atacuri asupra satelor româneşti de la frontiera cu Austro-Ungaria, pentru a pune presiune pe guvernul român să intre în război.

Apoi, alături de generalul Nicoleanu a organizat în Ardeal grupuri de informatori militari. Pe plan politic, Ghiţă Popp i-a susţinut pe Nicolae Filipescu şi Take Ionescu, care în septembrie 1915 au înfiinţat Federaţia unionistă, o grupare care a militat pentru colaborarea cu Franţa şi Anglia în război, ceea ce fondatorii Federaţiei numiseră „politica instinctului naţional“.

În anii neutralităţii, ei au făcut presiuni pe guvern să meargă la război cu Antanta: au scris articole de presă, au semnat apeluri către guvern, au făcut propagandă pe unde s-a putut. Ca urmare a acestor acţiuni, care au ajuns şi la urechile conducătorilor maghiari, Curtea Marţială din Cluj i-a condamnat în contumacie, pe toţi cei implicaţi, inclusiv pe Ghiţă Popp, la moarte. „România Mare“ din Kiev După ce cursul evenimentelor merge în direcţia dorită de Popp şi gruparea lui, în vara lui 1916, când România intră în război de partea Antantei, este mobilizat şi trimis interpret la Divizia a IV-a.

Când armata se retrage în Moldova, în 1917, se îmbolnăveşte de tifos şi stă internat la Iaşi. După recuperare, în iulie 1917, e trimis de autorităţile române la Kiev, alături de Sever Bocu, Iosif Schiopu şi Filaret Doboş, cu misiunea de a edita ziarul „România Mare“. „Ministerul de Interne a luat în sfârşit hotărârea să se îngrijească şi de educaţia naţională a cetăţenilor de mâine ai ţării, precum şi pentru a sprijini acţiunea de recrutare.

În acest scop, deleagă la Kiev patru ziarişti pentru a scoate o revistă căreia i s-a dat numele de «România Mare». Numele publiciştilor cărora statul român le-a încredinţat reeducarea prizonierilor este prea cunoscut ca să mai fie nevoie de vreo apreciere din partea noastră“, scria Petre Nemoianu în cartea „Prima Alba Iulia“.

Prima ediţie a gazetei a apărut pe 20 iulie 1917 şi a fost principala sursă de informare a prizonierilor români de pe teritoriul Imperiului Ţarist. Conform relatărilor lui Elie Bufnea, în lagărele de război ruseşti se aflau mai mult de 100.000 de prizonieri ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, care visau, de fapt, să lupte sub arme româneşti. Istoria care-a urmat se cunoaşte: frontul de est s-a prăbuşit, bolşevicii au răsturnat puterea imperială, România a fost forţată să semneze pacea. „România Mare“ a fost interzisă în martie 1918, la presiunea bolşevică. Deşi a apărut în numai 23 de numere, publicaţia celor patru români de la Kiev a fost esenţială în mersul războiului, după cum arăta şi Elie Bufnea: „Redactată cu entuziasm şi desăvârşită cunoaştere a mentalităţii şi dorinţelor românilor din Ardeal şi Bucovina (…) «România Mare» a restabilit echilibrul moral în sufletele prizonierilor români“. La Kiev, s-a preocupat şi de problemele politice din imperiu.

În august 1917, a propus organizarea unui congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria. A avut întâlniri cu liderul cehoslovac Thomas Masaryk, cu care a discutat despre chestiunea organizării imperiului, precum şi despre relaţiile dintre viitoarele state România Mare şi Cehoslovacia. Oameni cu convingeri tari. Congresul propus s-a ţinut pe 29 noiembrie 1917, sub denumirea Adunarea Naţiunilor Austro-Ungariei, şi au participat 5.000 de delegaţi ai cehilor, slovacilor, slovenilor, croaţilor, polonezilor, ucrainenilor, sârbilor şi românilor.

La finalul întrunirii, delegaţii au votat unanim o moţiune prin care se afirma că „popoarele asuprite [din Austro-Ungaria] nu-şi vor putea dobândi deplina lor neatârnare“ şi nu va fi pace pe bătrânul continent atât timp cât exista monarhia dualistă, iar naţiunile prezente se angajau să formeze „o stavilă împotriva expansiunii pangermane pe baza unirii tuturor forţelor naţiunilor oprimate, înfăptuindu-se astfel drepturile lor sfinte“.

Membru oficial cu drept de vot După ce „România Mare“ s-a închis la Kiev, Ghiţă Popp s-a refugiat la Kursk şi la Moscova. Pe 1 august 1918 a ajuns la Chişinău, unde prietenul Onisifor Ghibu se implica în mişcările unioniste. Acesta i-a propus să lucreze la ziarul „România Nouă“, iar Popp a acceptat. Însă, când a aflat că se pregătea Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia s-a îndreptat în grabă spre Ardeal: „Am plecat prin Bucovina în Transilvania. Străbătând prin această provincie în plină mişcare de eliberare naţională, printre gărzile naţionale româneşti, ungureşti şi săseşti, prin valurile de agitaţie de o splendidă însufleţire naţional-românească, am ajuns în ziua de 30 noiembrie la Alba Iulia. Aici mi se comunică ştirea că sunt destinat să iau parte la Adunarea Naţională de la 1 Decembrie, nu în calitate de privitor, ci ca membru oficial cu drept de vot în Adunarea care va hotărî unirea cu România“. A doua zi, pe 2 decembrie, a fost ales secretar în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, iar, după începerea Conferinţei de Pace de la Paris, în februarie 1919 a fost trimis la Berna, unde a înfiinţat un birou de presă românesc, „care aduce lumină asupra situaţiei interne din fostul Imperiu Habsburgic şi sileşte pe unguri să fie cât mai rezervaţi şi prudenţi la lansarea informaţiilor“.

După ce s-a desăvârşit Marea Unire, Ghiţă Popp a intrat în viaţa politică, activând în Parlament, din partea PNR, şi ulterior PNŢ. Practic, a fost mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu (foto dreapta) în toată perioada interbelică, fără să iasă prea mult în lumina reflectoarelor.

Citește articolul integral pe adevărul.ro