A arăta un obiect cu degetul este un gest banal, dar joacă un rol fundamental în limbajul uman general valabil: se substituie cuvântului. Care ar putea fi originea unui asemenea gest? Cercetătorii au studiat ipoteza ca acesta să fie legat de simțul pipăitului. Dar esența rasei umane arată, până la urmă, că nu e vorba numai de această nevoie, ci e legat și de capacitatea omului de a stabili comunicarea cu semenii, scrie The Conversation.
Când arată ceva cu degetul, copiii și adulții își orientează degetele nu ca și cum ar încerca să creeze o „săgeată” care țintește obiectul respectiv, ci mai degrabă ca și cum ar vrea să-l atingă. Iar când simt că trebuie să „îndrepte” unghiul pentru aceasta, o fac mișcându-și încheietura înspre direcția respectivă.
Cathal O’Madagain, cercetător în științe cognitive, și colegul ei Brent Strickland, care e specializat în comunicare gestuală, au reflectat mult asupra unghiului pe care îl face degetul în plan orizontal, atunci când arătăm cu el, și asupra preciziei cu care trebuie îndreptat spre obiectele desemnate. Un alt cercetător, Gregor Kachel, a lucrat asupra înțelegerii pe care o au copiii în fața unui asemenea gest. Împreună, au elaborat un set de experimente pentru a verifica dacă gestul de a arăta cu degetul poate proveni numai din dorința de a lua contact cu un obiect.
În primul rând, atunci când o persoană arată cu degetul un obiect, ea are tendința de a orienta vârful degetului ca și cum ar vrea să atingă acel obiect. Însă unghiul pe care îl face degetul nu permite totuși să desemneze cu precizie obiectul vizat. Gestul de a arăta cu degetul nu funcționează ca o săgeată trimisă spre un panou, să zicem. În schimb, linia care leagă ochiul individului cu vârful degetului său funcționează ca un indicator pentru obiectul pe care vrea să-l desemneze, ceea ce sugerează că a arăta cu degetul este în strânsă legătură cu nevoia de contact.
Și totuși, cum îți dai seama, dintr-un un gest de a arăta cu degetul, că un anumit obiect e desemnat, și nu altul? Așa cum e, în cuvinte, diferența dintre pronumele demonstrative de apropiere/depărtare, „acesta”/„acela”? Sunt elemente care țin de înțelegerea fundamentelor comunicării lingvistice în general.
O particularitate a comunicării lingvistice umane este că intrăm în contact verbal în așa fel, încât cealaltă persoană înțelege ce încercăm să-i spunem. Iar bebelușii, atunci când vor să le atragă atenția părinților, arată cu degetul. Practic, acest gest reprezintă primele lor „cuvinte”.
Psihologul Jean Piaget a presupus că gestul de a arăta cu degetul vine din voința copilului de a atinge obiectul respectiv. Dar curând copilașii își vor da seama că prin acest gest pot atrage atenția părinților și-l vor folosi tot mai des în acest scop. A arăta cu degetul va fi un mod de a comunica ceva. Așa cum e atunci când arătăm cuiva Luna cu degetul.
Nu pentru că vrem s-o atingem, ci pentru că vrem să-i spunem ce frumoasă e. Acest gest de a arăta cu degetul e primul eveniment din evoluția copilului în care e stabilit un „triunghi” al atenției între doi locutori și un obiect, deci ține nu numai de cunoaștere senzorială, ci și de bazele comunicării.
Sursa traducere: digi24.ro
