MOS NICOLAE. Cine a fost Sfantul Nicolae, praznuit pe 6 decembrie. Traditii si obiceiuri

Sfantul Nicolae, unul dintre cei mai populari sfinti din calendar, este praznuit in ziua de 6 decembrie. Sfantul Ierarh Nicolae este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre. Dealtfel, tot el este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine “Mos Nicolae”. Sfantul Nicolae este un personaj real din istoria Bisericii, devenit peste timp simbol al bunatatii sufletului, fiind numit „chip al blandetilor”, mai ales pentru ca a imbinat smerenia cu darnicia.

De origine greceasca (Nikolaos), numele este format din doua cuvinte: nike, „victorie“ (de la nikao, „a invinge“), si laos, „popor“, putandu-se talmaci prin „obsteasca biruinta“, potrivit crestinortodox.ro.

Nascut in anul 270, a trait mai intai perioada de persecutii a Bisericii, in vremea imparatilor Diocletian (284-305) si Maximiliam (286-305). Sfantul Nicolae a ramas orfan de mic si a fost crescut si educat de un unchi al sau, care purta tot numele Nicolae si era episcop in cetatea Patara, din Asia Mica. Dobandind multa intelepciune si ravna pentru cele sfinte, a fost hirotonit episcop al cetatii Mira din Lichia, unde a propovaduit cu indrazneala dreapta credinta, fapt pentru care a fost persecutat si intemnitat.

Edictul de libertate religioasa din anul 313 al Sfantului Imparat Constantin cel Mare l-a gasit pe Sfantul Nicolae in temnita, de unde a fost eliberat. Este deci unul din marii sfinti ai Bisericii crestine care s-a bucurat de rolul protector al Sfantului Imparat Constantin cel Mare, intr-o perioada in care lumea era divizata inca intre paganism si crestinism.

Mai tarziu, in anul 325, Sfantul Ierarh Nicolae s-a aflat intre cei 318 Sfinti Parinti convocati de Imparatul Constantin cel Mare la primul Sinod ecumenic de la Niceea, unde a aparat invatatura Bisericii despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu in fata ratacirii ereziei ariene, fapt pentru care a fost numit apoi si indreptator sau aparator al credintei.

El a stiut sa arate dragoste fata de Dumnezeu, aparand cu sfintenie invatatura ortodoxa si aratand dragoste fata de aproapele, miluind o multime de oameni, ca de pilda pe tatal care avea trei fete sarace, pe corabierii aflati in tumultul marii involburate si pe locuitorii Mirelor Lichiei, carora le-a fost nu numai pastor sufletesc, ci si sprijinitor in vreme de foamete, prin chemarea miraculoasa a corabiei incarcata cu grane – simbol al Bisericii, ca tezaur al bunatatilor celor fagaduite.

Prin pilda vietii si a faptelor sale de milostenie, Sfantul Nicolae a inspirat o cultura a bunatatii si darniciei in toate popoarele crestine, mai ales acolo unde este cinstit cu multa evlavie, pretuit si iubit. Cultura aceasta a bunatatii si darniciei s-a dezvoltat mai intai fara programe sociale, si anume, ea s-a dezvoltat liturgic. Pomenind pe Sfantul Nicolae, citind viata lui din Sinaxar, cantand troparul lui, Biserica a imprimat duhul Sfantului Nicolae clerului, credinciosilor si chiar conducatorilor de popoare pe care i-a sfatuit sa fie buni si milostivi cu cei saraci, singuri si neajutorati. Aceasta cultura a bunatatii sufletului, a darniciei si ospitalitatii, este cantata atat in colindele de Craciun, in cateva colinde pe care le-am auzit acum, dar si in scenetele care au fost prezentate aici.

Sfantul Nicolae depaseste orice pedagogie formalista si reprezinta pedagogia spirituala a asemanarii omului cu Dumnezeu, care nu se invata doar din exterior, printr-o imitatie formala a unor fapte morale, ci se dobandeste mai ales printr-o intalnire frecventa a omului cu Dumnezeu in smerita rugaciune. Fiecare rugaciune smerita lumineaza sufletul, il sfinteste si ii transmite iubirea smerita a lui Hristos, a Tatalui Ceresc si a Duhului Sfant. Deci, Sfantul Nicolae era un om milostiv si pentru ca era un mare rugator si un mare postitor. In acest sens, Sfantul Nicolae ne indeamna sa nu separam opera de caritate sau filantropia sociala de liturghia sau practica rugaciunii, ci sa cerem mereu lui Dumnezeu, in rugaciunile noastre, sa ne faca mai buni, sa ne daruiasca bunatate din bunatatea Sa, iubire smerita din iubirea Sa smerita. In felul acesta, facerea de bine nu devine o crispare voluntarista, ci o revarsare a bunatatii sufletului nostru spre oamenii din jur, pe care mai intai ii iubeste Dumnezeu si cere ca si noi sa fim asemenea Lui.

In limba romana, bunicii sunt considerati ca fiind, in general, darnici, iar maturitatea lor se vede in intelepciune si in bunatate. Prin urmare, apelativele bunicul si bunica vin de la constatarea ca acestia sunt oameni buni. In unele parti ale tarii noastre, bunica si bunicul se mai numesc „Bunul” si „Buna”. Insa, bunatatea aceasta a lor nu depinde de numarul cadourilor pe care le fac sau le-au facut, ci este o stare a sufletului pasnic si smerit.

Cultura spirituala a darniciei, a bunatatii sufletului smerit este rezultatul, nu numai al imitarii modelului Sfantului Nicolae, ci si al rugaciunilor lui si al rugaciunilor tuturor sfintilor pentru imbunatatirea si sfintirea vietii noastre. Deci sa ne rugam Sfantului Nicolae ca el sa ne daruiasca bunatate din bunatatea sa primita de la Dumnezeu Cel Milostiv si Bun, pe Care-L laudam in toate slujbele noastre ortodoxe zicand: „Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti”, adresandu-ne lui Dumnezeu Tatal. Sa cerem Sfantului Nicolae si tuturor sfintilor ale caror nume le purtam sa ne invredniceasca de bucuria bunatatii sufletului ca dar de la Dumnezeu revarsat in noi pentru a fi cultivat permanent in relatia cu semenii nostri.

Unii dintre cei care au ajutat pe saraci au fost uneori intrebati: Ce primiti voi in schimb pentru milostenia voastra? Iar ei au spus: Bucuria pe care o facem altora! Bucuria pe care cineva o face altora cand ii ajuta se reintoarce aceluia care a facut binele. Aceasta bucurie este si ea un mare dar al lui Dumnezeu pentru omul milostiv si smerit. Multi oameni sunt bogati, insa nu toti sunt foarte bucurosi sau fericiti, pentru ca le lipseste tocmai darnicia sau bunatatea sufletului care se revarsa dincolo de orice calcul uman al profitului material. Iar cei saraci si milostivi se bucura neincetat.

TRADITII SI OBICEIURI DE SF. NICOLAE

Distanta de numai sase zile care separa Santandreiul de Sannicoara a favorizat o vie circulati a motivelor si practicilor rituale, astfel ca cercetatorul intampina serioase dificultati cand incearca stabilirea semnificatiilor calendaristice. Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in “Noaptea Strigoilor”. Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte. Acelasi rol il avea, sustine legenda, Santoaderul care pazea poarta dinspre rasarit a cerului.

Mos Nicolae
Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sfantului Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Iisus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele. Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini. Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor mortilor-strigoi, inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.

Sannicoara reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antica cu multe secole inaintea erei noastre. “Nikolaos se incadreaza intr-o bogata familie de compuse al caror prim element este nik- (verbul nikao – “a invinge”, substantivul nike- “victorie”), semnificatia acestuia explicand in buna masura favoarea de care se bucura numele si, implicit, frecventa lui in onomastica greaca” (Ionescu c., 1975, p. 219). Traditiile populare romanesti par a nu fi straine de semnificatiile stravechi ale numelui grecesc. Sarbatoarea de pe sase decembrie prefigura victoria binelui asupra raului, a luminii asupra intunericului: “la Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se suceste puiu-n gaoace” (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicala musceleana. Aceleasi simboluri optimiste apare si din legenda ardeleana despre Sannicoara si Santoader, pazitori ai Soarelui, ca si din traditia bucovineana care sustine ca Sannicoara poate fi vazut in noaptea de Anul Nou “in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori” (Pamfile, 1914, p. 157). Legendele si traditiile dedicate lui Sannicoara, in esenta precrestine, vorbesc de puterea sa neobisnuita invocata de soldatii care porneau la lupta, de ajutorul dat, ca stapan al apelor, corabierilor; de sprijinul acordat fetelor sarace la maritat, de grija purtata sufletelor etc. Daca la informatiile etnografice si folclorice de mai sus adaugam contextul favorabil in care este prezentat Sannicoara in colinde, ca si pozitia sa privilegiata in Panteonul romanesc, putem afirma ca acesta a fost un personaj mitologic al carui cult se asemana cu cel al Santoaderului, Sangiorzului, Santiliei si Samedrului. Sunt indicii ca unele atributii ale lui Sannicoara au fost preluate, treptat, de sarbatorile vecine: Santandrei si de sarbatorile de iarna.