Prima femeie din lume care a făcut operații pe creier a fost o româncă

S-a născut la Fălticeni. Numele de pe buletin e Sofia Gherghina Ogrezeanu. Pesemne că istoria părinților ei e cel mai interesant lucru pe care-l poate povesti prietenilor. Cel care avea să-i fie tată dăduse Bucureștiul pe Moldova după ce unica lui fiică murise. Îndoliat și divorțat, omul acesta era un bărbat fără mari perspective de viitor, un funcționar mărunt la banca din Fălticeni.

 

Cam în aceeași perioadă, un convoi de refugiați din Bucovina lua Fălticeniul la pas. Printre refugiați, o bucovineancă tânără și a nimănui. Poliția i-a oprit din drumul lor de nomazi și i-a repartizat la întâmplare în diferite case din localitate. Bucovineanca fără familie a ajuns în casa funcționarului fără familie, iar cei doi (ne)norocoși au luat-o de la zero împreună.

Când Sofia avea 13 ani, tatăl ei a murit. Când a împlinit 16, Sofia, sora ei mai mică și mama lor s-au mutat în București, unde cea mare a terminat liceul și a intrat la Facultatea de Medicină.

Sofia Ogrezeanu e o studentă bună. A făcut două stagii de practică medicală: unul la oftalmologie, altul într-o comună din apropierea orașului natal.

La aceste trei fraze-cadru, în foarte scurt timp, fără să aibă nici cel mai mic habar, Sofia va adăuga o a patra. A patra frază îi va modifica ireversibil existența, în bine și rău deopotrivă. O coroană și o cruce pe care va trebui să le poarte tot restul vieții.

Clipa decisivă

În 1944, Bucureștiul e sub bombardamente: Teatrul Național, Piața Walter Mărăcineanu, Spitalul Filantropia, Academia Română, Gara de Nord, băncile, bulevardele mari, bazele militare, toate cad rând pe rând, ruinate, pârjolite. Clinica de Neurochirurgie a Facultății de Medicină, mai curând o improvizație de context decât o clinică propriu-zisă, nu are cum să facă față zecilor de victime care-s purtate pe brațe, în dureri cumplite, până la poarta unității. În clinică nu se află decât 4-5 oameni: renumitul doctor Bagdasar, doctorii Ionescu și Arseni, studenta Sofia Ogrezeanu și un alt tânăr stagiar.

Într-o zi de calvar, un copil muribund e adus la unitate. Este de departe cel mai grav caz din câte au văzut, copilul trebuie operat pe creier în regim de urgență. Ca un făcut, doctorul Bagdasar nu poate opera niciun pacient în ziua cu pricina, are o infecție urâtă la un deget.

Ceilalți doi doctori au alți zeci de pacienți care așteaptă să le fie decisă soarta. Copilul stă să moară sub ochii a cinci adulți neputincioși. „Cine e în stare să opereze acest copil?”, întreabă Bagdasar. Tânărul stagiar refuză, îi e frică. „Atunci cine?! Că moare!”, revine Bagdasar cu solicitarea.

„Eu!”, răspunde Sofia. La 24 de ani, studenta Sofia Ogrezeanu se încumetă să realizeze prima operație pe creier. Salvează viața copilului și vestea se împrăștie în toate colțurile țării, mai apoi peste graniță. La scurt timp, află din ziare că este prima femeie neurochirurg din lume. A patra mare frază a vieții ei fusese scrisă cu litere de-o șchioapă, și nu prea mai era nimic de făcut în sensul ăsta. ”Era vacanță și aveam tren să mergem la bunica din Bucovina. Tata ne-a trezit pe mine și pe sora mea cu melodia „Pentru ochii tăi cei dulci”, pe care a pus-o la patefon. Și a ieșit în grădină cu un foarfec și ne-a făcut la fiecare, mie și surorii mele, un buchețel cu un trandafir roz și crini. Și nu știam noi că era pentru ultima dată când îl vedeam pe tata. Pentru că peste două săptămâni, la bunica fiind, am primit o telegramă că tata a murit. Eu aveam 13 ani, sora mea avea 9. Multă vreme când auzeam romanța „Pentru ochii tăi cei dulci”, fără să vreau, oriunde eram, lăcrimam”, povestea Sofia Ionescu.

O viață închinată altor vieți

După premiera absolută în medicină, lucrurile au căpătat un cu totul alt parcurs. Rezidenta care-și imagina o viață liniștită ca medic internist la Fălticeni se înșelase. Responsabilitatea de a fi fost prima femeie neurochirurg din lume i-a deturnat traseul. Înainte de toate, traseul amoros, căci s-a măritat cu doctorul Ionescu, mai vârstnicul ei coleg neurochirurg, cel despre care Tudor Arghezi, tot căutându-i serviciile, a scris o pastilă gazetărească intitulată „Un chirurg”. Concluzia de la finalul articolului semnat de Arghezi vis-a-vis de soții Ionescu a ajuns un citat clasic: „Câte valori înalte nu are acest biet neam român, neștiute, necăutate…”

Devenită Ionescu, Sofia începe să lucreze la Spitalul 9, cot la cot cu toată „școala de aur” a neurochirurgiei românești. În 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar două decenii mai târziu obține gradul de medic primar neurochirurg II, după ani în care munca spitalicească asiduă și cercetarea științifică (conferințe, articole, cărți) s-au îmbinat temeinic, confirmând zicala că, pentru unii, ziua poate avea și 36 de ceasuri. Apropos de ceasuri, de voie și mai ales de nevoie, se pare că doamna doctor Ionescu a fost extrem de matinală, exigentă cu programul ei: din 1945 până-n 1990 s-a trezit la 4 dimineața, 5 cel târziu.

Dimineața făcea operații pe creier, după-amiaza și-o petrecea operând coloane vertebrale. În mai bine de 4 decenii de activitate, așa cum avea să mărturisească în nenumărate interviuri, singurele două zile în care și-a luat concediu au fost zilele în care și-a născut copiii. Mai mult, ca să scutească drumul către casă, și-a făcut apartament într-un corp conex spitalului, ținându-se cu dinții de promisiunea pe care i-a smuls-o profesorul Bagdasar pe patul de moarte, aceea de a nu renunța niciodată la neurochirurgie, oricât de greu i-ar părea drumul.

Și nu a renunțat – a operat mii de oameni, oameni din toate compartimentele vieții sociale. A operat bătrâni, poeți și politicieni, dar și pe soțul Mariei Tănase, a operat copii, actori și prinți, precum și pe soția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În 1970, la 50 de ani de viață și 25 de meserie, Sofia Ionescu a operat-o pe soția preferată a șeicului Zayed-Bin Sultan al Nahyan din Abu-Dhabi, care a sondat toată plaja de neurochirurgi de pe mapamond, adresându-se inclusiv Ministerului Sănătății din România.

Mirosind (și) o oarecare „întovărășire” diplomatică, PCR a îndeplinit toate formalitățile necesare ca Ionescu să fie trimisă la Abu-Dhabi și să efectueze operația. Evident, intervenția a decurs excelent, astfel că neurochirurgul avea să găsească a doua zi, atârnând de clanța ușii de la hotel, un plic cu 2000 de dolari, o sumă exorbitantă la acea vreme. Dar nu pentru bani și-a închinat Sofia Ionescu viața medicinei, nu pentru adrenalina de a descoperi cele mai potrivite soluții medicale în timpul operației, nici măcar pentru distincțiile acordate de țara noastră, care a numit-o cavaler și a încununat-o cu Steaua Republicii în martie 2008, cu puțin timp înainte să moară.

Nu! Lăsând evidențele la o parte – un altruism ieșit din comun și o inteligență strălucitoare – , Sofia Ionescu a dus o viață tumultoasă fiindcă, într-un fel pe care astăzi l-am putea taxa drept la marginea firii umane, a firescului, doar o astfel de viață i-a putut aduce liniștea. ”În copilărie şi chiar mai târziu, când cântam la pian, îmi era teamă să nu mă vadă cineva că tremur. Atunci, la prima operaţie, m-am simţit copilul de altădată în faţa pianului. Dar din dorinţa de a nu-mi vedea nimeni teama, m-am lăsat copleşită de o linişte binefăcătoare. Apoi, toată viaţa, la operaţiile cele mai dificile, am simţit că sufletul îmi este stăpânit de pace. Este o stare minunată, de comunicare cu Dumnezeu”, spunea Sofia Ionescu.

Sursa foto și text: tvr, wikipedia