de Mircea DinescuIn primavara lui ’90, ma puse dracu’ sa clampanesc la televizor despre farmecul libertatii de a-l injura la cafenea, cu voce tare, pe presedintele Romaniei fara sa te ia caraliii la ochi.Ei bine, a doua zi, o grindina de scrisori si scrisorele se abatu peste biroul meu oval de la Uniunea Scriitorilor unde tocmai incercam sa deflorez cu trabucul pixului frageda noastra democratie.Misivele ma puneau la zid si ma improscau cu laturi pentru nevinovatul meu indemn, amorul fara de tatucul Iliescu neingaduind la ora aceea o asemenea blasfemie.Florile de cires s-au scuturat rapid si lumea s-a obisnuit cu ideea ca nea Nelu poate fi dat prin ou si prin pesment si prajit la dogoarea pamfletului.Zilele trecute, intrand in sediul unei banci, am fost poftit cu gratie intr-o camera de protocol unde, pana la completarea formularelor, ca sa nu se branzeasca dialogul, m-am simtit dator sa uzez de ruginitul meu farmec personal dand-o, evident, pe politichie.La rostirea numelui „Basescu“, amabilele mele gazde au cam palit, lasandu-ma sa inteleg ca zidurile au urechi. Citeste editorialul complet in Cotidianul.Sursa foto: Teatrul Masca