de Emil HurezeanuFascinant si bizar acest cuplu inseparabil, mereu pe punctul de a divorta, cu intensitatea zadarnica a viciosului Mark Twain, care s-a lasat de fumat si s-a apucat de limba germana de sute de ori. In ultimii 20 de ani, presedintii romani, nevoiti sa imparta, simbolic, puterea cu presa, au creat si au promovat o vasta si nuantata simptomatologie a grefarii si respingerii concomitente ale organului respectiv.Paternalist si condescendent, nervozitatea dlui Iliescu a atins cheia de bolta a relatiei ura-iubire intre lider si jurnalist in formula: „Mai animalule!“. Un memento sincer al indepartarii prin apropiere. Dl Constantinescu, mai discret si timid, n-a parut niciodata tulburat, in exterior, de criticile din mass-media, dupa ce, luni in sir, inainte si dupa alegerile din 1996 s-a bucurat de bunavointa cvasigenerala a marilor editorialisti. E-adevarat, ei erau mai degraba dornici sa-l vada plecat pe Iliescu. (…)Cand editorialul „Adevarului“ de a doua zi reducea marsul triumfator al fostului viitor presedinte in tara amazoanelor exclusiv la intalnirea cu tigancusa oachesa, liderul regional a explodat.Dl Traian Basescu pare sa fie nu doar cel mai talentat comunicator public intre chiriasii din Strada Geniului, la Cotroceni, ci si cel mai insistent in articularea unei doctrine a relatiei cu presa. O doctrina a echilibrului terorii, mai mult decat a balantei de putere. Spre deosebire de precursorii sai, dl Basescu delimiteaza mogulii, adica patronii de presa, de jurnalisti, in sensul in care-i subsumeaza consecvent pe ultimii primilor. De altfel, specia mogulilor s-a cristalizat bine de-abia in vremea domniei sale.Citeste editorialul complet in Cotidianul.