Sa canti si sa te bucuri. Sa canti si sa plangi. Sa privesti si sa iubesti fotbalul. Sentimente, pasiuni, momente in care regele sporturilor, parca, face parte dintr-un scenariu de Asimov. Un amalgam de trairi, pe care orice admirator despectacol l-a gustat vizionand Chelsea – Liverpool. Cele doua echipe au mai oferit momente magice (Chelsea la Barcelona in 2006 si finala Liverpool – Milan din 2005). Aceeasi actori dar alta piesa, mult mai dramatica.Pe Stanford Bridge s-a depanat una dintre cele mai frumoase partide desfasurate vreodata, in care sportul s-a impletit atat de bine cu irealul incat ai fi putut crede ca visezi. Aproape IREPETABIL , daca permiteti parerea unui cunoscator (nu eu!).Dar…a aparut fotbalul meschin , acela in care doar unul merge mai departe. Ar fi fost bine, totusi, ca Barcelona sa joace doua semifinale anul acesta, cu fiecare in parte si sa demonstreze ca fotbalul nu poate fi atat de nedrept. Fotbal care, parca, s-a sfarsit dupa fluierul lui Cantalejo si care ne-a dat o certitudine: NU VA MAI EXISTA ASA CEVA !! Sau, poate ca ar fi trebuit sa fie un meci…fara sfarsit.Si ca sa se accentueze aceasta nedreptate , la un rand de scaune distanta, unii canta si se bucura iar un copil cu fularul lui Liverpool deasupra capului, canta si plange.